cine e surd, orb şi tace, trăieşte 100% în pace

Ascult... rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European. Relativ finale. PD 28,81%, PSD 23,11%, PNL 13,44%, PLD 7,78%, UDMR 5,52%, PNG 4,85%, PRM 4,15%, Laszlo Tokes 3,44%, PC 2,93%, PIN 2,43%, PNŢCD 1,38%, Partida Romilor „Pro Europa“ 1,14%, Partidul Alianţa Socialistă 0,55%, Partidul Verde 0,38%. Cu o participare la vot de 29,46%... Încep să mă doară urechile.

Citesc... mare dezbatere publică în Thailanda, pe tema proiectului Legii Drapelului. Conform acestuia, în timpul ridicării sau coborârii drapelului naţional, atunci când se intonează şi imnul, ar trebui să înlemnească tot poporul, în poziţia în care se află. „Tot poporul“ nu e o formulă deloc exagerată, pentru că îi cuprinde până şi pe şoferi, care ar putea fi obligaţi, de două ori pe zi, să-şi oprească autovehiculele „prin efectul legii“, pe unde-apucă. Iniţiatorii proiectului, o grupare de generali activi sau în rezervă, susţin că gestul şoferilor e necesar „păstrării tradiţiei şi insuflării de patriotism thailandezilor“. Potrivit opozanţilor, traficul deja congestionat din capitala Bangkok, s-ar transforma într-un adevărat haos. Replică de general: „Imnul naţional durează numai un minut şi opt secunde. De ce să nu se oprească şoferii de dragul patriei ?"... Încep să mă doară ochii.

Cânt imnul nostru naţional şi mă cronometrez. „Deşteaptă-te române, din somnul cel de moarte...“ Durează cam cinci minte. Întorc subiectul pe toate părţile, rememorez ce-am auzit, ce-am citit, mă gândesc, oare, cum ar fi... Începe să mă doară mintea.

o fi bună, o fi rea...

Nu te bucura când răsare o stea. Un necaz nu vine niciodată singur. Nici n-ar avea cum, pentru că, în realitate, doar nimicul are o singură suprafaţă. Necazurile au formă stelară neregulată.

Există cel puţin una, din mănunchiul de raze, mai lungă decât celelalte, care poate fi folosită drept mâner. Ridicat deasupra capului, învârtit zdravăn până ameţeşte, necazul poate fi aruncat, cu putere, peste umăr. Limitarea pagubelor şi a victimelor colaterale ţine, în egală măsură, de ştiinţă şi putinţă. Zmeii, de exemplu, aruncau aşa-zisul „buzdugan“ în direcţia propriului domiciliu, pentru a-şi prevesti sosirea. Şi se lăsa, invariabil, cu necaz.

Nici nu te bucura când vezi căzând o stea. Nu ai de unde şti dacă e a vecinului, şi nu a ta.

contrapunct

…alb, mult alb, prea mult alb…
…un personaj, alt personaj. suficiente personaje…


unul: pentru mine muzica e terapie...
altul: pentru mine nu. eu sunt sănătos...





2007

codul da Vinci al codului Cicero

... şi unA*, şi alta**
_____________________

*[32] Sed ut perspiciatis, unde omnis iste natus error sit voluptatem accusantium doloremque laudantium, totam rem aperiam eaque ipsa, quae ab illo inventore veritatis et quasi architecto beatae vitae dicta sunt, explicabo. Nemo enim ipsam voluptatem, quia voluptas sit, aspernatur aut odit aut fugit, sed quia consequuntur magni dolores eos, qui ratione voluptatem sequi nesciunt, neque porro quisquam est, qui dolorem ipsum, quia dolor sit, amet, consectetur, adipisci velit, sed quia non numquam eius modi tempora incidunt, ut labore et dolore magnam aliquam quaerat voluptatem. Ut enim ad minima veniam, quis nostrum exercitationem ullam corporis suscipit laboriosam, nisi ut aliquid ex ea commodi consequatur? Quis autem vel eum iure reprehenderit, qui in ea voluptate velit esse, quam nihil molestiae consequatur, vel illum, qui dolorem eum fugiat, quo voluptas nulla pariatur?

**[33] At vero eos et accusamus et iusto odio dignissimos ducimus, qui blanditiis praesentium voluptatum deleniti atque corrupti, quos dolores et quas molestias excepturi sint, obcaecati cupiditate non provident, similique sunt in culpa, qui officia deserunt mollitia animi, id est laborum et dolorum fuga. Et harum quidem rerum facilis est et expedita distinctio. Nam libero tempore, cum soluta nobis est eligendi optio, cumque nihil impedit, quo minus id, quod maxime placeat, facere possimus, omnis voluptas assumenda est, omnis dolor repellendus. Temporibus autem quibusdam et aut officiis debitis aut rerum necessitatibus saepe eveniet, ut et voluptates repudiandae sint et molestiae non recusandae. Itaque earum rerum hic tenetur a sapiente delectus, ut aut reiciendis voluptatibus maiores alias consequatur aut perferendis doloribus asperiores repellat. (De Finibus Bonorum et Malorum)

materialu’ clientului

Mi-a trecut prin cap, ieri, într-un moment de rătăcire, să creez un nou element în tabelul meu periodic, denumit materialu’ clientului. O chestiune relativ simplă. Urma să fie un soi de no comment, de bene, stai jos, sau fugi tare…

Primul pe listă (cu voia dumneavoastră) nu urma să fie Ion Iliescu, ci Adrian Cioroianu. Chiar postasem o culegere (actualizată, dar nu adnotată), conţinând declaraţiile acestuia din ultimele două săptămâni. Am retras-o, însă, imediat după publicare. De unde se poate deduce, evident, că pe acest blog nu există doar cenzură ci şi autocenzură. Stupefiant, dacă stai să te gândeşti că până şi blogărul Iliescu a dat liber la comentarii…

Să fie el sănătos! Întrebarea pe care o dezbat eu, democratic, în forul meu interior, e, în schimb, următoarea: dacă eu mă abţin să-i toc pe alţii, ce garanţie am că nu mă toacă alţii pe mine, eu fiind cel care le livrează, transparent, ceea ce se cheamă materialu’ clientului… Normal, niciuna. Dar, ce tot vorbesc? Iar am uitat că nu sunt nici ministru, nici politician, nici măcar preşedintele asociaţiei de (la) bloc nu mai sunt…

P.S. Începe să-mi pară rău că am luat o decizie, cam precipitat, referitor la materialu' clientului. Numai ce-am primit marfă a'ntâia de la Bogdan Olteanu...

explicitări, implicitări

Deoarece, până în momentul de faţă, n-am dat liber la comentarii* (în pofida milioanelor de solicitări) nu există pericolul iminent ca un cititor să se încurce printre elementele tabelului meu periodic, şi nici să mă încurce pe mine în timp ce îmi număr tastele. Dar, cum am început eu să mă încurc pe mine, am concluzionat că se impune (mult) mai multă ordine în mediacosmosul meu, că este imperios necesar să introduc o oarecare legislaţie în situaţie.


Aşadar, în virtutea prerogativelor cu care M-am investit, 

                    Deliberez, Decretez şi Legiferez

                               următorul Dodecalog:

01. aversuri sunt texte care stabilesc despre ce e vorba în spaţiul de faţă. Sunt Constituţia locului. Cele ce urmează nu sunt, obligatoriu, versuri…

02. blogologhii sunt poliloghii specifice opoziţiei de blog…

03. cântece descântece sunt...

04. de profundis sunt...

05. diarium sunt...

06. expresii de impresii sunt păreri fluide cu care (cred că) am rămas din puţinele mele călătorii… 

07. gnoseologhii sunt tentative de netezire a circumvoluţiunilor, care...

08. înscenări mă întreb şi eu ce-or fi, pentru că nu mă caracterizează…

09. mari plagieri 100% sunt texte recuperate. Publicate cândva, de altcineva, altundeva. Inconştient…

10. mici plagieri 1.000 ‰ sunt tot plagieri, dar mai mici, mai recente, publicate de mine. Responsabil...

11. scrieri descrieri sunt texte originale. Publicate acum, de semnător, aici. Conştient…

12. versuri reversuri sunt tot plagieri. Dar cu pretenţii lirice…

                    * Amendamentul 1

E liber la comentarii, de la o vreme.

Adormirea în sondaje

În lipsa unei cercetări sociologice pertinente, e dificil să afirmi câţi dintre români ştiu cu exactitate ce sărbătoare este astăzi (şi câţi nu), să susţii că o parte sau alta dintre cei care sărbătoresc astăzi Sfânta Maria Mare cunosc (sau nu) că Adormirea Maicii Domnului (la ortodocşi) e totuna cu Ridicarea la Ceruri a Fecioarei Maria (la romano-catolici), sau câţi dintre cei avizaţi sunt convinşi că lucrurile s-au întâmplat precum spun Evangheliile (chiar dacă n-au fost acolo, având altă treabă). În baza unor cercetări, din ce în ce mai impertinente, lucrurile s-ar putea rezolva, aşa cum se întâmplă în perimetrul social-politic. Nimeni nu comandă însă astfel de sondaje, nefiind un subiect care să merite investiţia. În schimb, pentru că-şi merită banii, ni se administrează cu insistenţă rezultatele unor sondaje, din care, chiar dacă nu ne-a întrebat nimeni, aflăm că am vota plini de entuziasm cu x dacă ar fi alegeri în week-end, că ne repugnă prestaţia politică a lui y şi că n-am avea nimic împotriva demisiei lui z. Importante nu sunt atât cifrele vehiculate, cât cine le vehiculează şi la comanda cui. O normă deontologică obligatorie este, în schimb, menţionarea perioadei în care a fost realizată cercetarea şi de către cine, eşantionul, marja de eroare şi alte chestiuni asemănătoare. Şi asta, indiferent cât de credibil sau incredibil, îl schimbă la faţă pe unul, îl înalţă la cer pe altul, dacă nu cumva îi adoarme, deopotrivă, pe amândoi. Luat la bani mărunţi (deşi costă o avere) nici un sondaj nu relevă altceva decât o tendinţă de moment, şi nu o realitate în care au împietrit unii sau alţii. Deşi ar trebui să fie doar un instrument constatator, sondajul se transformă mai curând într-unul manipulator. Deşi nu e o constatare în premieră, nu înseamnă că ea nu trebuie reafirmată repetat, devreme ce sondajele se înmulţesc. Observăm că fiecare nouă cercetare o rupe definitiv cu trecutul, este mai profesionistă şi mai corectă, pentru că tratează cu mai multă obiectivitate punctele de vedere subiective ale celor chestionaţi decât precedentul, şamd. Chiar şi aşa, merită urmărite în continuare fluctuaţia încrederii în principalii actori politici ai momentului, fluxul şi refluxul de simpatie dinspre şi către electorat şi orice alţi parametri sociologici. Dar nu crezute şi, cu atât mai puţin, cercetate. Cel puţin până când nu vor genera o sărbătoare demnă de a fi trecută în calendar.

august 2007

Buletin meteo-temporal

Şi vremurile, şi timpurile au luat-o razna. Şi unele, şi celelalte devin tot mai impredictibile şi puţin probabile, iar nici măcar despre istoria lor nu ne putem pronunţa cu certitudine. „Doar ce ne-am dezmorţit după Războiul Rece, ne-au şi apucat năduşelile din cauza încălzirii globale, iar între timp alţii au avut parte chiar de duşuri scoţiene“, ar putea afirma meteorolog. Dar şi politicianul, încercând să surprindă momentul, să spună totul şi nimic, să consemneze dar nu prea, concluzionând nu neapărat explicit: „bine că nu e mai rău“, deşi lucrurile merg din ce în ce mai rău. Vom lăsa ca timpul să confirme această ultimă afirmaţie sau să o infirme, transformând-o în negaţie, pentru a vorbi, în cele ce urmează, de vreme. Potrivit unui studiu publicat săptămâna trecută în Journal of Geophysical Research – Atmospheres, temperatura medie a crescut în Europa Occidentală cu 1,6 grade Celsius din 1880, şi nu cu 1,3 grade cum se preconiza până în prezent. Motivul pentru care estimările anterioare erau mai scăzute este că, înainte de 1930, majoritatea temperaturilor erau măsurate fără ecranele utilizate în prezent pentru a bloca radiaţiile de la soare şi de pe pământ, care pot distorsiona înregistrările. Rezultatele studiului ar putea oferi noi probe că valurile de caniculă, cum a fost cel care a ucis zeci de persoane vara aceasta în Europa, sunt un semn al încălzirii globale. Sau poate că nu, judecând că există şi un curent de opinie potrivit căruia încălzirea globală nu există decât în minţile cercetătorilor, care invocă acest concept pentru a atrage fonduri din ce în ce mai mari pentru studii inutile. Probabil că tot timpul va fi cel care va clarifica disputa. Studiul citat nu oferă, din păcate, date certe despre diferenţa de estimare la nivelul Europei Centrale şi de Est, zonă în care multe lucruri au fost abordate, şi prezentate, diferit faţă de cum se obişnuia în Vest. Dovadă că e aşa o reprezintă iniţierea, ieri, de către Rusia, a unor ceremonii de omagiere a victimelor operaţiunilor de epurare staliniste, la 70 de ani de la intrarea în vigoare a "directivei 00447", prin care se ordona reprimarea "elementelor antisovietice şi sociale periculoase", şi se marca, practic, începutul "Marii Terori". S-a vorbit că aceasta s-ar fi soldat cu mii de victime. Alţii au afirmat că ar fi fost vorba de milioane. Posibil ca diferenţa să o facă, şi în acest caz, formula de calcul folosită în evaluare, dar şi orientarea operatorului. Dar, bine că s-au schimbat, totuşi, şi aici, timpurile. 

august 2007

Dosariada, cea cât toate zilele

Dacă m-ar fi întrebat cineva cum ar trebui procedat în privinţa deconspirării celor care au turnat la Securitate, i-aş fi răspuns să încerce să-i dovedească, mai întâi pe aceia care cu siguranţă n-au turnat. Apoi să-i alinieze, să le dea o diplomă sau un brevet, iar celorlalţi să le bată obrazul şi să nu le dea nimic, că e scump tiparul. Dar nu m-a întrebat nimeni şi iată ce risipă de hârtie şi toner de imprimantă se face, la CNSAS, din bani publici. Apoi, cu termenul de poliţie politică nu prea aş fi fost de acord, pentru că, înainte de '89, numai politică nu se făcea, iar pe de altă parte, organului represiv i se spunea miliţie. O instituţie care avea, la rândul ei, reţeaua ei de informatori. Dacă nu turnători, cel puţin ciripitori. În cel mai bun caz ajungeai, din subiect de denunţ, obiect de spălat treptele sediului, până la „ora deschiderii“. La locul de muncă, unii erau parcă mai apropiaţi de secretarul de partid, sau de liderul de sindicat, decât ceilalţi. Şi le mai povesteau, aşa, în treacăt, ce se mai întâmplă în absenţa lor. Ceva între bârfă şi pâră combativ-revoluţionară, care avea darul de a te retrograda, în timp ce ei avansau. Despre acest tip de relaţii sociale, sau de muncă, n-au prea rămas în urmă decât vorbe şi amintiri prăfuite. Nu şi dosare, din păcate. Sau, poate, din fericire. Pentru că, altfel, ne-am fi pomenit cu un CNSAS în miniatură, la nivel de întreprindere, instituţie, sau chiar birou, unde, în paralel cu cererea privind verificarea declaraţiilor de avere şi de interese ale şefului, am mai fi depus şi o solicitare vizând deconspirarea activităţii acestuia, de turnător la Securitate, la partid, la sindicat, la dirigintă, la tovarăşa, la tata, mama sau bunica. Cu tot scandalul, şi şuşoteala, aferente. Dacă m-ar fi întrebat cineva, eu aş fi fost de acord cu un astfel de oficiu, chiar lângă biroul meu, pentru că, astfel, aş fi aflat dacă m-a turnat, sau nu, careva, dintre cei pe care-i cunosc. Dar, sincer, să mă duc până la Bucureşti să aflu aşa ceva, mi-e cam peste mână, iar despre cei ale căror nume sonore sunt vânturate acum pe tot felul de liste, am de mult o părere. E-adevărat, preconcepută. Şi m-aş fi antepronunţat, chiar dacă m-ar fi întrebat cineva. Dar cine să te mai întrebe, astăzi, despre un lucru, care, şi lui i se pare evident? 

august 2006

1 Mai – serbare câmpenească pe asfalt

A trecut încă un 1 Mai peste dalele Centrului Civic, fără a-şi găsi identitatea. Sunt mulţi concitadinii care pot confirma acest lucru. Argumentele lor diferă, aşa cum le diferă şi vârstele. 1 Mai postdecembrist are puţine lucruri în comun cu cel comunist, la fel cum acesta avea foarte puţine lucruri în comun cu cel interbelic, socialist cu profunde accente sindicale. 1 Mai 2004 s-a dovedit o zi a paradoxurilor. Deşi sărbătoare legală, puţini s-au bucurat într-adevăr de o zi liberă, pentru că s-a întâmplat să cadă într-o sâmbătă. 1 Mai, le Jour International des Travailleurs, the International Workers Day, der Internationale Arbeitertag, e sărbătorit în România ca Zi Internaţională a Muncii. Dacă prima oară, în 1890, 1 Mai a stat sub semnul luptei pentru ziua de muncă de 8 ore, iar apoi, în timp, pentru condiţii mai bune la locul de muncă, 1 Mai 2004 este o sărbătoare a uitării de muncă şi de sine. Ba, chiar a respingerii termenului de muncă, în sine. Pe de altă parte, dincolo de nostalgii, ironii şi ideologii, pentru spaţiul geografic românesc şi locuitorii tradiţionali ai acestuia, 1 Mai este o sărbătoare a primăverii. Încă din perioada precreştină, străbunii noştri marcau ziua de Armindeni, împodobind cu ramuri verzi, ca substitut al zeului vegetaţiei, stâlpii porţilor şi caselor, intrările în adăposturile vitelor şi în alte anexe gospodăreşti pentru protecţia oamenilor şi animalelor de forţele distrugătoare ale spiritelor malefice. În curte, în mijlocul satului, la stâna de oi, în ţarină, între hotare, se înfigea o prăjină înaltă cu ramuri verzi în vârf sau chiar un arbore întreg curăţat de crengi şi împodobit cu cununi de flori şi spice de grâu, numit Arminden, Maial sau Pom de Mai. De Armindeni nu lipseau petrecerile câmpeneşti, la iarbă verde, la pădure, la vii şi livezi unde se mânca miel fript şi se bea vin roşu amestecat cu pelin, pentru schimbarea sângelui şi apărarea de boli. Cum sărbătorirea muncii rămâne totuşi o contradicţie în termeni, probabil doar „petrecerea” menţine vie tradiţia Întâiului de Mai, sub forma fără fond a unei petreceri câmpeneşti, cu specific orăşenesc, pe dale de beton şi pe asfalt.

mai 2004/2007

7 noiembrie

La Mulţi Ani? Nici vorbă! Sincere condoleanţe!

cremă da, pită ba

... a fost concluzia pe care am tras-o, la capătul primei dezbateri despre fond şi formă, pe care am purtat-o, demult, eu şi cu mine. Aveam ceva expertiză, pentru că deja aflasem, de vreo trei-patru ani, cum e cu papa şi non-papa... Despre circuitul lor în natură şi-n economia politică nici nu visam, abstracţiuni ca „hrană spirituală“ părându-mi absolut indigeste. Spre deosebire de krempită (krémes, cremeş, cremeschnitt, cremşnit), non plus ultra în materie de hrană, la vremea respectivă. Iar concluzia deveni strigăt de luptă...

Cum aveam interdicţie la castron, am găsit o ingenioasă cale de acces la cremă. La final, când zahărul pudră s-a aşezat pe crempita frumos tăiată în pătrate, iar tava era pusă în cămară la răcit, pândeam momentul în care nu era nimeni prin preajmă, şi dădeam lovitura. După ce ridicam, cu grijă, „capacele“ de pe prăjituri, goleam atent conţinutul cu linguriţa din dotare, lăsând în urmă doar atâta cremă cât să susţină, apoi, blatul, în momentul reaşezării.

Lucrurile au funcţionat o vreme, până în momentul în care, supărat dintr-un motiv oarecare pe fratele meu, am înlocuit crema dintr-o prăjitură cu sare de lămâie, ferm convins că aceasta va ajunge în farfuria lui. Ghinion, a ajuns în farfuria bunicii…

Ce-am păţit eu, poate fi comparat, păstrând desigur proporţiile, cu ce păţesc, astăzi, teroriştii, când sunt capturaţi. Dar asta ţine de alte concluzii...

(auto)critica rasismului pur

Eu cred despre mine ca sunt un tip civilizat. Integrat în zona central-europeană a UE. Am uneori ieşiri, pe care, în virtutea educaţiei primite, le-aş cataloga rapid „ţigănii”. Corect politic, mă desolidarizez, instantaneu, de mine. Dar momentele astea îmi provoacă, invariabil, tensiuni naţionaliste-n cuget şi extremiste-n simţiri. Cum altfel, când, deşi printre strămoşii materni regăsesc cehi şi şvabi iar printre cei paterni italieni şi austrieci, eu scriu în limba română?

viena are poli

Nu există localitate care să nu aibă cel puţin un punct de atracţie. Vreo piatră de hotar, colo. Până şi lipsa ei s-ar putea, la o adică, transforma în simbol local. E nevoie, în final, de compromisul dintre ceea ce pretind localnicii şi ceea ce ajung să creadă vizitatorii. Parcurgând câteva liste cu atracţiile Vienei, pe care nu ar trebui să le ratezi dacă te afli în trecere, subiectiv cum sunt, am reţinut două absolut obligatorii: complexul Schönbrunn şi complexul Karl Marx. Să te limitezi la ele ar fi absurd, să le ignori, de asemenea. Părerea mea: dacă nu le-ai vizitat, asimilând, înainte şi după, un volum oarecare de documentaţie, n-ai înţeles nimic din Viena.

O spun în cunoştinţă de cauză, obiectiv de această dată: am fost doar la Schönbrunn.

sărăcie-n buh şi buche

... dacă acceptăm că limba (noastră)-i o comoară. Din definiţie, putem, logic, deduce, că utilizatorii de limbă pot fi asemuiţi manipulatorilor de averi. Există, de-o parte, vorbitori (sau scriitori) bogaţi cu vocabularul. Pauperi, de alta. Iar între ei, alţi nici prea-prea sau foarte-foarte. Aceştia ar trebui să fie mulţi, dar... nu neapărat proşti şi nepricepuţi. Din păcate, la români, subţirimea „păturii mijlocii“ e evidentă şi în ce priveşte limba. Tendinţa e una de polarizare. Doar uneori condiţionată economic.

Cu defrişările astea necontrolate, nici lemnul nu mai e ce-a fost...

blogologhia

... e o activitate descendentă din Cântarea României. Cine spune că ar fi, mai curând, înrudită cu Daciada, se înşeală, dulce indus în eroare de neobosita mişcare (de suprafaţă) de la nivelul masei blogurilor. Teroarea vine, în schimb, dedusă din amarnica lipsă a mişcării (de profunzime) a ideilor blogologate. „Minte sănătoasă într-un blog sănătos“ va rămâne, pe mai departe, un deziderat, la fel cum utopică este şi va fi declararea ca disciplină olimpică a jocului de gleznă. Descendenţa e una spirituală. Cum oricine putea face o cântare, doar pentru că era deţinătorul unui solz de peşte, să blogologheze poate oricine are acces web la calculator. Identică-i asimilarea minimelor cunoştinţe minimului talent, primatul prezenţei şi negarea excelenţei. Nu în ultimul rând, dacă deviza Cântării României a fost nu bine, ci mult şi tare, blogologhia spune că e mult mai uşor să numeri decât să cântăreşti. Sau, poate, asta-i deja ascendenţă...

reformare, refondare…

În 31 octombrie s-au împlinit 490 de ani de când Martin Luther a afişat pe uşa principală a bisericii din Wittenberg celebra sa listă, conţinând cele 95 de teze. (Astăzi, am întreba, poate: „care biserică?“. Evident, nu pentru a afla adresa exactă. La Anno Domini 1517, o asemenea întrebare putea fi ultima. Biserica era, desigur, cea catolică, din piaţa centrală, cum se numea centrul civic, pe-atunci.)

Dacă nedumerirea vizează lista, în discuţie e, fireşte, Disputatio pro declaratione virtutis indulgentiarum, conform titlului original. Ce înseamnă, cum se traduce? Sunt convins că la fel au reacţionat, iniţial, şi mulţi dintre cei care au văzut „manifestul“ original pe uşa bisericii. Şi asta pentru că, mai mult ca sigur, în landurile germane, limba latină era una „extrem de populară“ în secolul XVI. Lăsând deoparte faptul că tezele aduceau în dezbatere publică „emisiunile de obligaţiuni“ ale Papei Leon al X-lea (celebrele indulgenţe, din a căror comercializare se adunau banii necesari construcţiei Basilicii Sf. Petru din Roma), momentul este considerat a fi, simbolic, declanşatorul Reformei. Unii, chiar dintre beneficiari, încearcă să-i reducă importanţa, acreditând ideea că ar fi vorba strict de Reforma Protestantă din Germania. Că doar Luther n-a bătut toată Europa, per pedes (apostolorum), întru promovarea operei. Au făcut-o, în schimb, cu o până atunci nemaiîntâlnită repeziciune, ideile lui. Traduse în limbile neamurilor, aşa cum urma să se întâmple, mai întâi cu Noul Testament, şi, apoi, cu toate textele religioase. Esenţa reformei era, de fapt, accesibilizarea. Şi aceasta graţie unui alt mare spirit reformator: Johann Gutenberg. Dar, venind vorba de tiparniţe, interesant mi s-a pare gestul „reformaţilor“ transilvăneni, care au „sponsorizat“, pare-se, tipărirea primelor cărţi bisericeşti ortodoxe româneşti, în varianta tradusă din slavonă...

Despre reformă poţi discuta la nesfârşit, în condiţiile în care, practic, într-un fel sau altul, o facem cu toţii. Poate chiar refondând-o. Într-un anume fel, asta ar trebui să facă şi Ministerul de Interne şi Reformei Administrative. Un oarecare a sărit de şapte coţi când a auzit, la vremea „botezului“ MIRA, noua denumire a ministerului: „Păi, reformă facem din '89…, dar n-o mai terminăm!“ Judecând că Reforma, iniţiată în 1517, încă nu s-a încheiat, nu-mi pot decât imagina ce i-ar fi replicat, respectivului, la o adică, Martin Luther…