Au şi spionii weekend, nu-i aşa?

Citeam deunăzi că România este campioană europeană la numărul de servicii secrete, dar poate că n-am citit bine. În schimb, bag mâna-n foc că scria că suntem campioni la numărul de spioni pe cap de cetăţean spionat. Cică numărul agenţilor serviciilor secrete române depăşeşte de 6 ori numărul agenţilor FBI şi de 5 ori pe cel al agenţilor MI6. Nu se vede pentru că nu scrie pe ei, că toţi sunt sub acoperire, într-o gamă extrem de largă de la undercover până la deep undercover şi înapoi. Pot fi eu, poţi fi tu, poate fi el sau ea. Şi-am putea conjuga verbul ăsta în continuare, până la următoarea avansare. Dacă n-am văzut spioni, am văzut în schimb oameni în uniformă. Mai mulţi decât înainte de ’89, mai bine îmbrăcaţi şi mai bine antrenaţi. Poliţişti rutieri, de ordine publică, de proximitate şi comunitari, pompieri stingători şi descarceratori, jandarmi şi luptători împăciuitori şi de reacţie rapidă. La care se mai adăugă o mulţime de badigarzi, fiecare cu uniforma şi blazonul lui. Evident, fiecare păzeşte câte ceva şi e plătit pentru asta. Te-ai aştepta, în lumina celor expuse, să nu mai fure nimeni nimic în România. Da’ de unde, că în realitate umblă vorba că statul e cel mai mare hoţ! Iar pe de altă parte se înmulţesc tâlhăriile şi jafurile armate! Cel mai recent incident de acest gen a avut loc sâmbătă seara la Reşiţa, cagulaţii de ocazie plecând de la locul infracţiunii cu nu mai puţin de 80.000 de lei. Asta, după ce i-au ameninţat pe manipulanţii legali ai banilor cu un cuţit şi-un pistol de jucărie. Acum, fie că păgubaşii nu făceau parte din niciunul dintre grupurile enumerate mai sus - ceea ce e credibil, fie că tâlharii erau independenţi - ceea ce e incredibil. De ce nu i-a spionat însă nimeni, chiar e de neînţeles. Poate, pur şi simplu, pentru că era sâmbătă?

februarie 2010

Olimpicului Dragobete, cu politeţe

Gata cu prostiile, că am intrat în post. Ne-am făcut destul de cap, de la Crăciun încoace, unii dintre noi. Ba, alţii, deşi n-ar recunoaşte-o, chiar de la Paştele trecut. Am sărbătorit cu pioşenie nişte zile naţionale laice, dar şi o mulţime de mireni cu nume de sfinţi, într-un mod relativ păgân. E timpul să ne pocăim, să ne punem cenuşă-n cap şi să ne iubim aproapele, ca buni creştini ce suntem. Bine, nu prea de-aproape, că încă n-a trecut sezonul gripelor de tot felul iar vaccinurile n-au fost îndeajuns testate. Îi vom iubi, aşadar, verbal! Încă e prea devreme să facem bilanţul Valentine’s Day, cine ce-a dat şi cine ce-a primit. În schimb putem să-i facem un bilanţ lui Dragobete, că ziua acestuia durează tot anul. Dacă etnologii îl descriu drept un personaj mitologic, politologii l-ar identifica, mai curând, în persoana alesului uninominal de astăzi, binecunoscutul listac de ieri. De fapt, Dragobetele e politicianul care, ajuns la capătul unul ciclu electoral, te urmăreşte pas cu pas, sperând să te seducă. Cel ce-ţi promite că-ţi va da orice vei fi ducând dorul, aşteptând să te împiedici pentru a-ţi lua votul, scăpându-te de grija lui. Cică, Dragobetele politic se ghidează după deviza olimpică „Citius, Altius, Fortius“ (mai repede, mai sus, mai puternic). Cu toate că, de vreo 20 de ani, ne abandonează, sportiv, chiar în momentul comunicării rezultatelor exit-poll, noi continuăm să-l iubim. Neaoş româneşte. Cum el îşi mai îndeplineşte o promisiune, cum noi îl umplem - cu vorbele noastre, nemeşteşugite, de oameni simpli - de prinosul recunoştinţei noastre. Dar el nu se supără. Cum i se termină lui mandatul, cum noi îl iertăm iar el ne mai păcăleşte o dată. Ce n-am înţeles, totuşi: dacă pentru olimpici nu ar conta triumful ci lupta, în cazul politicienilor ce să primeze, sexul sau dragostea?

februarie 2010

Adio, plai de rai etnobotanic

Specialiştii Ministerului Sănătăţii au muncit non-stop în week-end pentru a finaliza actul normativ, cerut de urgenţă de Emil Boc, privind interzicerea comercializării aşa-ziselor plante etnobotanice. Sărmanii n-au apucat nici măcar să fumeze, în tihnă, o ţigară. Adică tot un produs etnobotanic, pe bază de tutun, al cărui consum dăunează grav sănătăţii, provocând diverse afecţiuni şi defecţiuni, cum ar fi cancerul şi impotenţa. Supus însă accizării drastice, fumatul e OK. Poate-au reuşit să bea oamenii măcar un ceai de Pulmonaria officinalis, că e foarte bun la tuse. Nu mă întrebaţi de numele etnobotanic al plantei, că nu-l ştiu. Nici nu-s premier, nici nu mi-am petrecut copilăria la gâşte şi nici adolescenţa la coasă. Cu toate acestea am înţeles, totuşi, că etnobotanicele astea au ajuns spaima naţiunii. Potrivit unei cercetări de înaltă ţinută, în visele erotice ale femeilor cel mai rar (spre deloc) apar politicienii, drept care, ar trebui interzise până şi endorfinele naturale, care fac posibilă o asemenea anomalie. Poate că de vină sunt şi aşa-zisele produse etnozoologice de tip fast-food, al căror consum, deşi conţin prea multă carne, prea multă grăsime, prea multe ouă sau prea mult lapte, nu poate fi interzis cu totul, ci doar descurajat printr-o potrivită taxare şi riguroasă accizare. Ţinând cont că ori consumi, ori nu consumi, tot ai parte de halucinaţii şi de revelaţia faptului că vremea ireturnabil trece, mai consemnez doar că de soluţii anticriză nu mai vorbeşte nimeni, de măsuri antidepresive nici atât. Deşi de-aşa ceva ar fi nevoie, să fie românul euforizat de traiul său bun, nu să fie tentat să pună mâna dreaptă pe sticla cu rachiu etnobotanic, s-o dea peste cap şi-apoi, visând frumos cu stânga pe volan, să-şi trimită co-etnicii de pe trecerea de pietoni direct în Rai.

februarie 2010

Încălzirea globală se lasă cu mare ger

Ne-a luat iarna din nou pe nepregătite, trântindu-ne în cap coduri peste coduri, galbene, portocalii, meteorologice, hidrologice, psihologice şi parapsihologice. La minus 30 de grade e preferabil să te apropii de spectrul (infra)roşu al flăcării, că acela (ultra)violet s-ar putea să te lase rece. Definitiv, pentru că de-alde mine - de-alde tine nu suntem politicieni de marcă, să renaştem precum un fenix din propriul praf şi propria pulbere, să mai vrem o tură. Surpriza iernii n-a reprezentat-o însă gerul, viscolul, debitul mărit al Dunării sau lipsa oricărei asemănări cu vara, ci anunţul echipei franco-canadiane de cercetători care a demonstrat că gheţarii din Alaska s-au topit mai încet în perioada 1962 - 2006 decât arătau estimările iniţiale. Ca şi cum n-ar fi fost suficient, indianul Rajendra Pachauri, şeful Comisiei Interguvernamentale pentru Schimbări Climatice (IPCC) a recunoscut, în week-end, că previziunile privind topirea gheţarilor din Himalaya până în 2035, sau chiar mai repede, au reprezentat „o regretabilă eroare“. Asta deşi raportul pe această temă i-a adus în 2007 un Nobel pentru Pace şi milioane de dolari pentru propriul institut de cercetare. Până vom afla ce altă chestie, mai mult sau mai puţin regretabilă, i-a adus lui Barack Obama un premiu asemănător, să observăm doar că, deocamdată, vaccinul împotriva virusului A/H1N1 e cel mai bine tolerat de concernele farmaceutice. Aceleaşi care par să fi inventat şi pandemia de marketing a produsului. Dacă mai amintim şi de isteria cauzată, acum câţiva ani, de gripa aviară, tratată cu bani grei şi multă apă chioară, n-ar trebui să ne mire faptul că încălzirea globală e pe cale să îngheţe bocnă. Pentru început, doar la mal, că aşa îngheaţă apele când se minte vârtos. 

ianuarie 2010

Nu că spun, dar vreau să zic

Mare dezbatere, mai cu seamă în media electronică şi online, pe tema decesului anunţat şi aşteptat al presei scrise pe hârtie. Toată lumea boceşte dispariţia unor titluri naţionale, uitând să aprindă, totuşi, câte-o lumânare în memoria celor locale, sfârşite în mizerie şi uitare, în anii din urmă. Nimic nou sub soare! Viaţa merge înainte, oameni mor iar alţii se nasc, oraşe decad iar altele prosperă, ţări se năruie iar altele se clădesc. Boala incurabilă de care suferă ziarul tipărit nu e faptul că e scump sau că procurarea lui de la chioşc a devenit incomodă. Poate că nici nu-i vorba de vreo boală, agonia sa anunţând pur şi simplu moartea sa bună, de bătrâneţe. Ziarul tipărit, cu atât mai mult cel de mare tiraj, a devenit poate anacronic. Publicul nu-l mai cere, nu mai e satisfăcut de el. Cititorul nu se mai vrea sedus de-o mamaie creponată, având de-ales dintre nepoatele-i multimedia, una mai coafată şi mai upgradată decât cealaltă. Am fost martor, în urmă cu vreo zece ani, la următoarea scenă. La chioşcul de ziare din staţia în care aşteptam tramvaiul, vine un nene şi cere gazeta. Cam aceeaşi pe care o lua şi când era flăcău şi-şi împacheta brânza şi slănina de pachet în ea, dacă nu altfel. Primeşte ziarul, îl împătureşte în patru, de-a latul, îl pune sub braţ şi pleacă, fără să arunce măcar un ochi pe prima pagină. Impulsiv, ca om de presă format în media electronică de proximitate, mi-am zis, atunci, că acea hârtie nu e ziar cum acel om n-are cum fi, de fapt, un cititor. Acum, deşi cu mult mai stăpânit, ca tastator reformat în ziarist de aproximaţie, rămân la aceeaşi părere. Concluzia mea, chiar dacă tardivă şi inutilă, e că atât breasla cât şi cititorii au parte, acum, de ce şi-au tot pregătit cu mâna lor, de cel puţin zece ani încoace. Aferim şi veşnică pomenire!

ianuarie 2010

Ştiam eu! Nu v-am spus?

M-ar fi putut lua prin surprindere, poate, venirea iernii, dar nu rezultatul alegerilor. Fireşte, n-aş fi putut anticipa numărul exact al voturilor obţinute de primul, al doilea, al treilea şamd. Şi chiar dacă aş fi putut, n-aş mai insista acum, răsucind cuţitul în rana celor situaţi în urma celor din faţa lor, în ciuda faptului că sunt mai competenţi decât incompetenţii, care… Îmi pot imagina că nu e deloc confortabil să pleci de-acasă convins că eşti cel mai bun, pentru a te întoarce, peste doar câteva ore, acasă, tuns, ras şi frezat, cu corniţele vizibil mai scurte, dacă nu cumva lipsind cu desăvârşire. Dacă interesează pe cineva, ştiam şi că alegerile vor fi fraudate. Dar nu e nici locul, nici momentul să spun cum de s-a ajuns la situaţia asta, nici ce mijloace s-au folosit. Şi oricum nu m-ar asculta nimeni, pentru că sunt alţii care strigă mai tare. Ştiu cu siguranţă că şi următoarele alegeri vor fi fraudate, iar asta într-un mod în care nici nu credeţi că ar fi posibil. Vă pot spune doar că, deocamdată, se lucrează la prefraudarea lor. Asupra rezultatelor de la referendum n-aş insista nici atât, pentru orice altceva m-ar fi putut surprinde, dar ele nu! În plus, atâta s-a comentat pe seama lor zilele trecute, încât deja te miri cât poţi răsuci, pe-o parte şi pe alta, o întrebare cu răspunsul în doi peri. Ce nu ştiu, sincer, în momentul de faţă, e ce-o să facem de acum încolo. În ce mă priveşte, la ce-o să-mi folosească toate chestiile astea pe care le-am aflat, după ce m-am tot gândit la ele în ultima lună, dacă nu cumva chiar în ultimul an? Să scriu o cronică, să o las urmaşilor? Să mă angajez consultant la vreo instituţie de fraudări locale sau judeţene, în caz că nu există vreo deconcentrată de profil? Cum, nu există sau nu mai sunt locuri? Uite, asta n-o ştiam şi chiar m-a luat prin surprindere! Azi, că dacă vorbeam mâine…

noiembrie 2009

Totu-i de furat: şi startul şi finişul

Pentru cine încă n-a aflat, s-a dat drumul la campania electorală, de umblă bezmetică prin ţară. E oficial, de această dată, pentru că, precum aţi observat cu uşurinţă, mulţi dintre competitori sunt în campanie de când erau în grupa mică a grădiniţei politice româneşti. Toţi şi-au anunţat intenţia de a candida pentru cea mai înaltă funcţie în stat. În realitate, printre ei se mai găsesc şi „fumigene“ sau „baloane de încercare“, unii care concurează de fapt pentru alţii, ca să le încurce socotelile celorlalţi, să mai taie din simpatii şi voturi, în primul tur. Pe unii, candidatura la preşedinţie îi scoate din cenuşiul anonimat naţional şi cel negru internaţional, ceea ce face bine propriului mediu de afaceri. Altora, s-ar putea să le dăuneze grav carierei politice, care dă de-acum nişte semne de boală. De departe, cel mai avantajat e preşedintele en-titre, iar pe palierele unde nu e tocmai avantajat, le mai potriveşte uşurel cu mâna. Important e să nu vină alt guvern care să-i strice socotelile, deşurubând interimarii din posturile cheie din administraţie. Că, aşa cum zeci de prefecţi şi subprefecţi au fost schimbaţi peste noapte, se poate da un ordin în care aceştia să fie reschimbaţi peste zi. Dar, pentru asta ar trebui întâi să schimbi (prim-) ministrul. Iar când începi să unelteşti pentru o asemenea chestiune, s-ar putea să te trezeşti şi cu Parlamentul dizolvat, indiferent ce prezidenţiabil, fie el lup sau iepure, ar ieşi din urnă, pe 7 decembrie. Acestea sunt, fără îndoială, „subiecte parazite, menite să deturneze atenţia opiniei publice de la problemele reale cu care se confruntă societatea“. Deşi adevărata noastră problemă, pe cale de consecinţă, nu e faptul că nu ne pricepem să alegem, ci (din nou, pentru a câta oară) că nu e foarte clar dacă avem de unde şi dintre care să alegem. 

octombrie 2009