Auzisem, pe burse sau pe surse, zvonul că (joia trecută) urma să aibă loc un miting important în Centrul Civic al Reşiţei. Locul îl ştiam, atât de la mitingurile ultimului deceniu al mileniului trecut, cât şi de la cele de după anul 2000. Ora n-o ştiam, aşa că, dis-de-dimineaţă, am dat drumul radioului meu preferat. Nu s-a spart, dar nici n-a suflat o vorbă despre miting. Probabil, nefiind partener media oficial şi neavând un colaborator apropiat printre organizatori, radioul nici n-a susţinut sau recomandat manifestarea. De montat un banner, nici vorbă! M-am uitat şi în jurnal, pentru ca, resemnat, să caut apoi numărul de telefon al unui sindicalist de frunte, să întreb direct la sursă când urmează felicitările şi dansul. Masa am înţeles că a fost scoasă din meniu şi transferată la proba sportivă, ca element tehnic ce-ar urma să fie sărit (şi) de bugetari şi pensionari. Am aflat în final la ce oră e programat protestul, nu şi de ce n-a răzbătut în presă amănuntul. Punctual, la ora 12 fără, dacă nu cumva 12 şi, m-am aflat şi eu în Centrul Civic, unde se strânsese ceva lume. Unii au zis că e cam puţină, alţii că e neaşteptat de multă. Câţiva fini observatori ai fenomenului au decretat că de la protestele din ’94 nu s-a mai văzut aşa mulţime la Reşiţa, în timp ce alţii cu memoria mai scurtă au spus că la cele din 2001-2002 a fost chiar mai mare. Cum le-am prins pe amândouă, mi-am amintit că, atunci, se întreceau corespondenţii de presă să transmită ba că sunt una-două-trei mii, ba că sunt doar câteva sute, dacă nu doar zeci. Părerea mea e că, de data asta, să fi fost fix 1765 numărul celor care au scandat, la un moment dat: „Hoţii! Hoţii“. O estimare după ureche, evident. N-am să mă opresc la mesajul organizatorilor, pentru că a fost auzit de către toţi cei prezenţi, graţie sonorizării de calitate şi, mai ales, de cantitate. Deoarece comentariile participanţilor nu s-au auzit decât de foarte aproape, voi reda doar câteva, la întâmplare, dintre cele pe care hârtia le suportă: „Ce-i aici, cenaclu? Am venit să cântăm? Să spunem poezii?“, „Ai auzit că iar au scumpit ţigările?“, „Huoooo! Joooos!“, „Ba, suuuus!“. Cele ce-au urmat, au fost acoperite de o fanfară care a interpretat un marş funebru lângă un coşciug depus, simbolic, de către membrii Sindicatului Poliţiştilor, undeva în stânga Prefecturii. Dacă stăteai cu faţa la mulţime, era undeva în dreapta, semn că toate divergenţele ideologice au fost uitate, în plin Centru. Cum se obişnuieşte în astfel de situaţii, o delegaţie a protestatarilor a solicitat o întrevedere cu autorităţile. Respectând tradiţia, acestea au primit delegaţia şi au preluat scrisoarea deschisă a celor din piaţă, cu promisiunea de a o transmite, spre luare la cunoştinţă, forurilor superioare competente. Ulterior, oamenii s-au dus la casele, maşinile şi familiile lor. Poate bucuroşi că mai au casă, probabil îngrijoraţi că vor avea o zi tăiată şi-o problemă cu o rată, poate satisfăcuţi că şi-au vărsat năduful în afara familiei, probabil că nu. Pe mine, unul, m-a apucat nostalgia, nu atât după 2002, cât după 1994. Alte vremuri, alte proteste! Dar, mai curând, alte ţări, alte oportunităţi!
iunie 2010
iunie 2010