Noul val paradoxal

Au trecut vreo doisprezece ani, degeaba, de când lansarea manifestului „M-am săturat de România“ i-a făcut pe cei mai verzi dintre români să mimeze leşinul. Motiva satanicul text că „seriozitatea, eleganţa, disciplina - atribute ale Ardealului - au fost invadate de miticisme, de balcanisme ordinare, de civilizaţia seminţelor de bostan. Era o şansă pentru România să se unească cu Transilvania, să înveţe câte ceva din organizarea ei, din sistemele ei de valori. N-a fost aşa; România a înghiţit Transilvania - de aceea din trei în trei metri aluneci astăzi pe flegmele de pe marile bulevarde“. Sabin Gherman îl chema pe ereticul semnatar şi nici nu contează dacă a emigrat sau nu, pentru că, atât înainte de asta cât şi după aceea, alte zeci de mii de ghermani uscaţi, au tăcut mâlc şi-au făcut-o cu tâlc. Nici măcar n-au emigrat vociferând ci şi-au băgat pur şi simplu picioarele, şi-au luat tălpăşiţa, au întins-o şi-au tăiat-o din România. N-au migrat spre vest doar costicii, supăraţi că miticii le-au împânzit ţara şi le-au vandalizat cămara, ci au plecat de-a valma moldoveni şi bănăţeni, ardeleni şi munteni, harnici şi leneşi deopotrivă, oameni cu-n înalt IQ sau cu-n plat HiQ, de la cel cu ţâţa-n gură, pân’ la cel cu barba sură. Să afirm că au plecat pentru că le-a ieşit România pe nas ar fi tendenţios, desigur, pentru că ei nu s-au săturat de câmpiile mănoase, de dealurile înalte cu mândre flori, de izvoarele limpezi şi răcoroase, de cerul albastru fără de nori. Ei au plecat pentru a profita de şansa pe care o reprezenta pentru România aderarea la UE, de a se uni cu Europa, au plecat să mai înveţe câte ceva din organizarea ei, din sistemele ei de valori. Au plecat să adune căpşune comunitare sau să spele funduri pensionare, să facă un ban-grămadă, la care nici n-ar fi putut visa acasă, în România pitorească. Au trimis banul în ţară drept contribuţie la PIB, iar acesta le-a fost administrat cu mare grijă de aleşii neamului: acei oşteni de frunte, înalţi ca brazii, voinici feciori, flăcăi de munte şi de prin şesuri, ai ţării mândri dezvoltatori. Cum a venit criza şi banii migranţilor s-au împuţinat, s-au şi pus băieţii pe împrumutat. Nota de plată revine, cum altfel, mulţimii celor rămaşi între timp fără un venit sigur, decisă a-l căuta tot departe de România. Ea reprezintă noul val care, paradoxal, pe cât e de flămând, pe-atât e de sătul. Şi ce dacă?

iulie 2010

Circuitul şefului în natură

Un filozof agnostic a stabilit că, într-o organizaţie, oricare ar fi ea: a) şeful are dreptate; b) şeful are întotdeauna dreptate; şi c) când şeful nu are dreptate se aplică punctele a) şi b). Un altul, gnostic, a stabilit, sub protecţia anonimatului, că şeful, indiferent de vârstă, rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex sau orientare sexuală, este acel personaj care şi-a atins maximul de incompetenţă raportat la specificul organizaţiei, şi, în consecinţă, ar trebui dat afară în urma următorului control venit de sus, care întârzie în mod suspect. Dar, o ştim cu toţii: şef mai prost decât al fiecăruia dintre noi nu s-a mai întâlnit. La fel de adevărat e că şi cel care a ocupat înaintea noastră o anume poziţie, fie ea cât de mică, a fost un incapabil notoriu, că dacă n-ar fi fost aşa, n-ar fi fost schimbat şi n-am fi ajuns pe fotoliul lui. E puţin supărător că, în asemenea situaţii, subalternii nu înţeleg niciodată nimic, şi în loc să se bucure că au un nou şef mai deştept, mai frumos, mai capabil decât precedentul, continuă să şuşotească şi să-şi bârfească fostul coleg, pentru că ar fi, de fapt, mai prost decât cel căruia i-a luat locul. Asta e valabil şi când noul şef e paraşutat de aiurea, pentru că nu degeaba a fost retrogradat, dacă nu cumva a fost avansat pentru că a avut pile. Nu m-am gândit o clipă la proprii mei şefi, în locul cărora nu aş vrea să fiu sub nicio formă (decât, eventual, două-trei minute, lunar, în faţa bancomatului). M-am gândit, în schimb, la Emil Boc care, zice-se, ne e şef tuturor. Că el stabileşte salariul minim pe economie, el taie pensia bunicii şi mă obligă să-i tai la iarnă coada pisicii, el se (răz)gândeşte, apoi, la binele nostru şi nu cere altceva în schimb decât să fie lăsat să facă toate aceste lucruri minunate! E-adevărat, are şi el un şef. Acesta încă nu i-a bătut public obrazul că el l-a făcut mare peste Guvern, iar la o adică, dacă el l-a făcut, el îl şi omoară. Deocamdată, nu e cazul, că nu schimbi măgarul care trage, cu calul care nechează, în timp ce Venea omoară pe Siret, iar Dunărea stă să-ţi rupă grajdul. Dar, trece ea, vara şi se va da startul liberului schimb de şefi. Că-l schimbă întâi pe şeful meu şi-apoi pe-al tău sau c-o fi invers? Sau poate-l schimbă pe-al nostru? Nu ştiu şi promit că nici n-o să mă bucur. Că e ştiut: pleac-al nostru, vine-al nostru...

iulie 2010

Preşul zburător

Avem grave probleme, pe toate planurile şi palierele. Situaţia ar reprezenta o noutate dacă n-ar fi de fapt o grea moştenire. Ca fapt divers, am aflat zilele trecute că preşedintele fondator al PNL, Radu Câmpeanu, intenţionează să depună şi el în instanţă o acţiune similară cu cea a liderului ţărănist Ion Diaconescu privind despăgubirea sa morală pentru suferinţele morale şi fizice trăite în detenţie. Pentru calitatea de fost deţinut politic, pentru că a fost închis timp de opt ani de comunişti, el primeşte lunar o indemnizaţie de 1.600 de lei. Un fleac, ţinând cont că Tribunalul Bucureşti a decis în 11 iunie să acorde, în baza Legii 221/2009, daune morale de 500.000 de euro lui Diaconescu pentru suferinţele sale din perioada comunistă. Nu contest dreptul lor de a cere şi de a primi reparaţii pentru nedreptăţile pe care le-au suferit, în timp, din partea statului. Nici dreptul revoluţionarilor de a primi recompense active şi retroactive. În schimb mi-e greu să înţeleg de ce acelaşi stat nu m-ar despăgubi şi pe mine, pentru că m-a ţinut în detenţie până-n 1989, într-un penitenciar mare cât ţara. Că doar m-a supus şi pe mine la suferinţe morale şi fizice, mi-a schimbat rostul şi sensul firesc al vieţii în virtutea mersului neabătut al României pe calea socialismului, spre comunism. Personal, m-aş mulţumi cu mult mai puţin decât 500.000 de euro. De pildă, eu m-aş simţi confortabil să nu mă tot întreb, degeaba, dacă art.15 din Constituţia României este respectat. Cel care spune, printre altele, că „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări“ şi că „nimeni nu este mai presus de lege“. Sau art.22, potrivit căruia „dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate“. Sau art.34, potrivit căruia ţi se garantează dreptul la ocrotirea sănătăţii, sau art.47 care susţine că „statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent“. Aş mai putea continua cu întrebările retorice, dar n-o voi face, pentru a nu fi acuzat că aş încerca să distrag atenţia opiniei publice de la adevăratele şi gravele probleme ale societăţii. Mai ales că s-ar chema şi concurenţă neloială. Dacă nu cumva gargară, abureală, tromboneală...




iunie 2010